Rabbi Lempel era înfricoşat. Golemul se reînsufleţise!
Ar fi fost bucuros să-l înşele vederea, şi mai bucuros să nu fi primit niciodată acest mesaj de la Maharal.
Întâi s-a frecat bine la ochi. Apoi a închis fereastra. Imaginea n-a dispărut. Doar că furtuna părea a fi pe sfârşite, iar cei doisprezece erau deja înghiţiţi de Golemul care se legăna ghiftuit de pe un picior pe celălalt.
Chiar dacă a închis şi ochii, ghemuindu-se într-un colţ al cămăruţei lui, Rabbi Luminiţă tot n-a reuşit să şteargă imaginea: monstrul de lut înainta bezmetic, greoi, prin vechiul cartier evreiesc din Praga.
Bătrânul s-a agătaţ de măciulia din argint a unui baston vechi şi a început să vorbească precipitat cu şarpele încolăcit care îl privea cu ochi reci de smarald: „Dacă marele meu înaintaş Rabbi Loew a creat Golemul cu puterea unui singur cuvânt pe care i l-a încrustat pe frunte – „Emet” (Adevăr) – şi dacă tot el l-a distrus ştergând prima literă, ca să rămână doar „Met” (Moarte), înseamnă că cine l-a stârnit din nou îi cunoştea secretul.
N-avea rost să se mai întrebe cine şi de ce. Privind în ochi măciulia bastonului s-a întrebat cu un soi de vaier în voce: „Ce rol am eu în toată povestea asta? Eu, Rabbi Lempel din Pisicopole, atât de departe de Praga?”.
Şi-a amintit că Maharalul a distrus Golemul tot într-un Shabbat, în acel Shabbat negru în care colosul se răzvrătise, riscând să distrugă comunitatea. Dacă ar fi înţeles de ce se răzvrătise, Rabbi Luminiţă ar fi ştiut ce are de făcut.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook