Ca să-şi omoare timpul, India croşeta scenarii, în eventualitatea că îl vor vedea de-adevăratelea pe Golem.
Dacă era o bucată de lut încă însufleţită sau însufleţibilă, trebuiau să-i pună întrebările în aşa fel încât să nu-l supere, ştiut fiind că nu-şi putea gestiona furia.
Erau doisprezece (treisprezece cu motanul, pe care însă nu-l mai punea la socoteală de când se prăbuşise în sine). Ca să poată explora Golemul, era nevoie să-l cartografieze cu multă atenţie şi să-şi împartă teritoriile.
India nu era sigură ce rol ar fi urmat să joace Angrosista de Belele: i-ar fi ajutat sau s-ar fi străduit să-i încurce, ba chiar să-i împiedice să se apropie de el?
Lucrurile s-ar fi complicat chiar mai mult, dacă Golemul era un morman de lut în care n-ar fi putut pătrunde. Cum să-i afle mecanismele, cum să intre în hăţişul de reţele care presupunea că îl alcătuiesc?
Şi atunci India şi-a amintit că citise „Kant şi ornitorincul”, cartea lui Umberto Eco, manualul de descâlcit înţelesuri. Aveau, deci, două variante: un sistem de oglinzi înclinate, aşezate la fiecare cotitură a minţii subiectului sau o „proteză magnificativo-intruzivă”, mai pe înţeles un ecograf. Dar unde să găseşti un ecograf în vechiul cimitir evreiesc din Praga?
S-a decis să construiască ea însăşi unul. Nu i-ar fi fost greu să creeze reflexii de unde sonore la nivelul unor interfeţe. Imposibil i se părea să găsească computerul care să preia ultrasunetele şi să le transforme în imagini. Asta până şi-a amintit că şi creierul ei e un computer.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook