„Acasă la Kafka?”, s-a mirat Delta. Simţea că Bibliotecarul Eretic, care se lăuda că ar fi diavolul însuşi, pune la cale ceva mult peste puterile lui. Simţea că îl trage într-un loc fără întoarcere. De fapt, într-un loc al unei continue rotiri, asemenea cercului pe care îi ordonase să-l deseneze.
Delta avea în faţa ochilor ceasul astronomic de pe peretele primăriei din Praga, dansul neobosit al celor 12 Apostoli în ritmul orelor şi Moartea anunţând cu un clopoţel trecera timpului, Vanitatea privindu-se în oglindă, Zgârcenia păzindu-şi punga şi Invidia acompaniind la mandolină deşertăciunea existenţei.
„Nu-ţi fie teamă”, l-a îmbărbatat Bibliotecarul, citindu-i gîndurile. „Vom birui lumea!”.
Liliacul sub acoperire era şi mai speriat: „De ce am bate o cale atât de lungă, de aici, din Alep, până acolo? Lumea poate fi biruită de oriunde, din orice cotlon”.
Vocea Bibliotecarului se întindea ca un ecou peste giulgiul cernit al nopţii: „Nu mergem acolo fiindcă spui că într-un pod din Praga ai văzut Cartea. Ştiu că minţi. Dar, vezi tu, fiecare minciună are un filon de adevăr, dacă ştii să-l adulmeci. Iscusinţa mea a descoperit filonul”.
„Dacă acum ştii unde e cartea pe care o cauţi, ce nevoie mai ai de mine?”, a bolborosit Delta, cu un glas care i se înecase în vocea Bibliotecarului Eretic.
„Tu ai nevoie de mine şi voi fi destul de generos să te ajut”.
„Cum vom ajunge…?” a mai apucat să întrebe liliacul sub acoperire.
„Am şi ajuns!”, l-a înştiinţat diavolul.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook