Angrosista de Belele şuşotea în continuare cu interlocutorul nevăzut pe care îl numise Prinţul Minţii. Motanul privea prin gaura pe care şi-o făcuse în hijabul ei, fără să vadă nimic.
În curtea Moscheii Milostivirii umbrele se lungiseră nefiresc, semn că se apropia apusul.
Nu-şi mai amintea bine cum ajunsese acolo. Nici unde se află nu era sigur. Stătea în continuare pe un ciot uscat – umărul Angrosistei. Îşi punea singur întrebări, încercând să-şi verifice memoria, ca pe un mădular rănit. „Cum te numeşti?”. A ezitat îndelung: „Numele meu e Motanori sama…, ba nu, mă cheamă Kedi efendi… Nici vorbă, sunt Tatăl Căutării…”.
Curios e că motanul îşi amintea cu precizie când făcuse Ludovic al XIV-lea prima şi ultima baie – în 1665, când a fost semnat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, când şi în ce gară trenul lui Hitler a trecut pe lângă nişte vagoane cu răniţi şi Führerul a cerut imperativ să coboare storurile ca să nu-i vadă, când şi unde a rostit Hillary Clinton chicotind celebrele cuvinte „Am venit, am văzut, a murit!”, după împuşcarea lui Gaddafi, câte staţii are metroul din Wuhan – 228.
Continua încăpăţânat interogatoriul cu sine: „Ce zi e astăzi?”. „Astăzi suntem în…”. Era incapabil să-şi aducă aminte. „În ce zi te-ai născut?”. Nu-şi pusese întrebarea corectă. De fapt, n-a ştiut niciodată în ce zi s-a născut. Pentru asta ar fi trebuit să-l întrebe pe Povestitor. Dar Povestitorul nu era nicăieri şi, de sub hijabul Angrosistei de Belele, a strigat cu deznădejde: „Povestitorule, de ce m-ai părăsit?”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook