În noaptea aceea, lăsându-i să sporovăiască, Kilo a adormit înaintea tuturor rugându-se să nu viseze călăreţi ai Apocalipsei şi biblioteci în flăcări. Rugăciunea i-a fost primită. La început n-a visat nimic. Apoi, spre dimineaţă s-a trezit fără să se deştepte într-un lan de lauri. Stătea culcat pe lauri. Vorba vine, de fapt se tolănise pe o frunză, îmbătat de miros. Privea în sus. Cerul care se vedea printre crengi era de un albastru nefiresc, un albastru indigo, parcă Dumnezeu îl aşezase acolo ca pe o hârtie de copiat lumea. Undeva, departe, se auzea motorul unui camion. Fără să-l vadă, ştia că transportă bidoane cu ulei marca Al-Hassan, „Mărinimia”.
Albastrul indigo al cerului s-a făcut ghemotoc şi în locul lui aceeaşi Mână care aruncase indigoul a desenat o casă, o cămilă, o uşă, o fereastră. Simţea că e pus să aleagă.
De jos, de la poalele laurulului l-a fluierat cineva. A coborât privirea şi a văzut o momâie care îi făcea semne disperate să coboare. Una dintre acele sperietori de ciori, cu cap de câlţi şi braţe din pănuşi, pe care cineva o îmbrăcase cu o abaya peticită în culori ţipătoare. S-a lăsat să alunece în braţele momâiei.
„Sunt Kilo, un călător”, s-a prezentat el politicos. „Dumneavoastră trebuie să fiţi o sperietoare de ciori”.
„Greşit!”, s-a auzit în capul lui vocea momâiei. „Sunt ultima sperietoare de corbi. Pe orice câmp de luptă, după război, există una. Morţii nu trebuie distraşi”.
Kilo a înţeles „distraţi” şi când i-a zburat somnul se mai mira încă.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook