Nimerise cea mai stupidă poreclă – Hotel, a opta literă din alfabetul fonetic al NATO. Cel puţin aşa credea el, dar era prea echilibrat ca să se tulbure dintr-atât.
Hotel vedea lumea cu ochi de lunetist. Ca să fim foarte exacţi, nu era vorba atât despre a vedea, cât despre a percepe şi stoca. Era convins că mai are şi un al şaselea simţ, pe care psihologul său preferat îl numea „propriocepţie”, adică o foarte bună locuire în propria piele.
Când celorlalţi li se părea că picoteşte – mai tot timpul – el pândea discret şi precaut realitatea, astfel încât nimic să nu-l poată lua prin surprindere. Ştia bine că viaţa e plină de ambuscade şi, în spatele ochilor mijiţi, nu slăbea nici o clipă vigilenţa. Culesese de prin rafturile bibliotecii un principiu de acţiune care i se părea că îl pune la adăpost de orice: „Cea mai bună metodă de a opri un vehicul e să împuşti şoferul”. N-a trebuit până acum să oprească vreun vehicul.
Le mărturisise celorlalţi, de când îşi primise precla, că e locuit de spiritul eşecului. Îşi găsise aceasta acoperire, chiar dacă un sâmbure de adevăr tot avea. Numai că asta se întâmpla exclusiv în vis.
Pentru Hotel somnul era un adevărat poligon de antrenament, plin de „săritori” şi „mişcătoare”. În limbajul lunetiştilor – ţinte care saltă când nu te aştepţi şi ţinte care se agită de la stânga la dreapta. Culca la pământ fiecare imagine care îi apărea în vis, convins că se luptă cu un inamic redutabil, spiritul eşecului.
Toate visele lui erau un soi de filme mute. N-avea nici un rost ca protagoniştii, el şi spiritul eşecului, să-şi adreseze vreun cuvânt. Orice şi-ar fi spus ar fi fost prea târziu sau prea devreme.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook