Foxtrot, poreclit astfel după a şasea literă a alfabetului fonetic al NATO, n-avea nici o legătură cu dansul, cu atât mai puţin cu cel căruia îi purta numele, un fel de tango zăltat.
Stătea mai tot timpul retras, încercând să treacă neobservat între Echo şi Golf. Părea mereu absorbit, avea o anume detaşare ca unul care considera prezentul o problemă fără soluţie. De visat, visa şi cu ochii deschişi. Mai exact, părea de regulă afundat în aşa-numitul somn paradoxal, în care doar ochii se mişcă.
Şi pe motan l-a urmat ca în vis. Aievea erau doar nălucirea lui: Foxtrot trăia hrănindu-se dintr-o singură imagine – a cărţii pe care ar fi scris-o dacă topea toate cărţile cum topeşti un bulgăre de opiu. O carte, nu mai groasă decât „Insomnia” lui Stephen King, dar pe care o singură suflare ar fi spulberat-o ca pe un fum. De altfel, întâlnise destule astfel de tomuri pe care nu le-a putut roade, atât de vechi încât se împrăştiau la o privire. Cartea lui, nouă, urma să aibă aceeaşi soartă, însă din alt motiv: n-ar fi putut supravieţui în aerul tare al realităţii.
Însă noaptea, în timp ce toţi ceilalţi dormeau-duşi, el era în sfârşit prezent într-un spaţiu care îi aparţinea în totalitate. Devenea atent la orice: la cea mai slabă adiere de vânt, la oftatul fiecărei frunze care cădea împleticindu-se, la vaierele bufniţelor, la hăhăitul huhurezilor, la respiraţia grea a oraşului sfârtecată de sirenele ambulanţelor, la cohorta de damfuri care ieşeau din toate cotloanele să se dezmorţească, la sfârâitul fiecărei stele care se pregătea să diapară, la sforăitul tandru al cărăbuşilor, la fâlfâitul umed al covidului prin aer, la bolboroseala grăunţelor în guşile guguştiucilor…
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook