După ce şi-a rostit numele – Nihaya, „Sfârşitul” – venerabila hienă a rânjit larg, mizând pe efect. Gura ei ştirbă le-a adus instantaneu aminte de Angrosista de belele. Socoteau cam câţi dinţi să fi avut la tinereţe şi se întrebau dacă i-o fi dăruit sau i-au fost smulşi de amatorii de talismane.
Şi-au propus să rămână cu ochii în patru. Dintre ruine puteau să ţâşnească oricând alte arătări.
„Care e povestea voastră?” i-a întrebat Nihaya. Se tolănise la umbra zidului pe care scria „Atenţie, lunetişti!” şi părea să n-aibă altă treabă decât să asculte.
„Nu vrem, pentru nimic în lume, să vă dezamăgim”, a vorbit pe un ton plin de respect motanul nostru. „Dar povestea noastră tocmai se scrie. Suntem şi noi curioşi…”.
„Înţeleg…”, a clătinat din cap Nihaya.
Aleea Lunetiştilor era pustie, cel puţin dimineaţa devreme.
„Înţeleg…”. Hiena numită Sfârşitul îşi urmărea gândurile. „Deci, deocamdată nu vă pot întreba nimic. Nici măcar de ce aţi ajuns aici. Cu atât mai puţin încotro vă îndreptaţi…”.
„Ce-i drept, nu prea ştim…”. Motanul era decis să nu dezvăluie tot.
„O rudă foarte îndepărtată de-a mea are o vorbă: <Când nu ştii încotro s-o ieri, toate drumurile duc acolo>” i-a încurajat Nihaya.
Echo a tresărit: „Cât de departe locuieşte ruda dumneavoastră?
„Departe, prin nord-vestul Angliei…”
„Pisica de Cheshire!” s-a înflăcărat Echo.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook