Un soare zgribulit încerca să-i încălzească. În Pisicopole era aceeaşi forfotă, ritmată de strigătele vânzătorilor ambulanţi.
Cei 12 şi motanul, Marele Preţios, se pregătreau de plecare. La un moment dat au crezut că-l zăresc pe Yavuz Paşa cu trena lui de Coperţi lui Negre. Apoi li s-a părut că Bibliotecarul Eretic traversează strada. Li s-a mai năzărit că Harika, vânzătoarea de seminţe, iese din paporniţa unui pieţar şi îi cheamă la ea cu rânjetul ştirb al Angrosistei de Belele.
Când au constatat uimiţi că ninge, în urechile lor au răsunat colinde. Numai că în Pisicopole nu se auzeau niciodată colinde, iar ceea ce semăna cu zăpada era o herghelie de cai de hârtie care cădea în trap dinspre soarele cu dinţi.
Simţeau că e ziua în care siamezele telepate le vor arunca frânghia.
Kilo le-a dat un ultim sfat, şterpelit probabil din „Tăietorul de Diamante”: “Trebuie să fim foarte atenţi la demonii fără stăpân care se iau pe urmele călătorilor, cum fac câinii vagabonzi. Nu trebuie loviţi sau înjuraţi. Dacă ne prefacem că nu-i băgăm în seamă, se plictisesc şi dispar”.
Fiindcă începuseră să se agite şi ar fi pornit o discuţie interminabilă despre demonii fără stăpân, Marele Preţios i-a oprit la timp, prevenindu-i: „Noi nu vom ajunge pe acoperişul lumii ca nişte pelerini obişnuiţi, pe un traseu obişnuit. Treaba noastră e să ne prindem bine de frângia pe care ne-o vor arunca siamezele. Şi să rostim fiecare în gând această mantră: „Fericiţi trăim, fără nelinişti, printre cei chinuiţi de angoasă”. N-a apucat să termine bine, când s-a stârnit un fel de vârtej care i-a luat pe sus. „Fără nelinişti…”, repetau în gând, aproape cu disperare.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook