„Cum vine asta – să-i dau un semn că exist?” s-a întrebat Rabbi Lempel, privindu-l pe Echo cum face ochii mari în aşteptarea unui răspuns.
Între timp s-a activat şi Charlie: „Nu vi se pare că ne împiedicăm prea des de cifra 7?”.
Motanul, înţelegând că trebuie să prevină tensiuni inutile, a ridicat un steag alb: „De ce i-am cere semne lui Rabbi Lempel? Unui om care, la ananghie, îţi întinde o mână de ajutor nu-i ceri semne”.
Echo a dat înapoi: „Voiam doar să ştiu dacă acest om al lui Dumnezeu, Rabbi Luminiţă, e o plăsmuirea pioasă de-a noastră, e o invenţie a Povestitorului, ori e aievea. Ca să fiu sincer, mă gândesc şi la ipoteza că acolo, pe Piatra Învăţării de Minte unde ne-am întâlnit, s-a deschis o altă dimensiune sau – cum spune Cartea Numărătorilor – „Pământul şi-a deschis gura şi ne-a înghiţit”.
Bătrânul şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Poate că sunt îngerul vostru bun. Vineri seara, la răsăritul primelor stele, în drumul de la sinagogă spre casă suntem însoţiţi de doi îngeri – îngerul bun şi îngerul rău. Dacă în căminul nostru găsesc lumânările aprinse, iar bucuria sărbătorii îi întâmpină ca o gazdă primitoate, îngerul cel bun zice: <Aşa să fie şi de Shabbatul următor>. Atunci, îngerul rău n-are încotro şi trebuie să spună <Amin, aşa să fie>. Dar, dacă luminile sunt stinse şi nimic nu anunţă sărbătoarea, îngerul rău urează acelaşi lucru şi cel bun e obligat să spună <Amin>”. Poate că şi eu, în ziua când ne-am întâlnit, am auzit un zvon de sărbătoare şi, urmându-l, am ajuns până la inimile voastre. Cât despre mine, ca oricărui credincios, Dumnezeu îmi dăruieşte, în ziua de Shabbat, un suflet în plus. Cu sufletul meu de sâmbătă v-am văzut şi v-am smuls de pe piatra pe care ar fi căzut cuţitul gâdelui”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook