Repercusiunile celei de-a doua izolări. „Mă trezesc dimineața și nu mai vreau”

Pentru Julianne, lacrimile „au început să curgă brusc”. Fără ca ea să se aștepte la acest lucru. Stând în fața televizorului miercurea trecută, tânăra recunoaște că a fost „uluită” de anunțurile lui Emmanuel Macron, care le explică francezilor că vor fi din nou izolați. „M-am uitat la apartamentul meu, în jurul meu. M-am imaginat și mi-am spus„ voi fi blocata aici, din nou”, spune femeia, al cărei apartament nu depășește 30 de metri pătrați. „Și lacrimile au început să curgă. Am simțit un nod în stomac, care nu a dispărut cu adevărat de atunci”. În timpul primului val, Julianne petrecuse mai bine de opt săptămâni singură, în micul ei apartament, „fără să vadă pe nimeni” și „speriată” de ideea de a se îmbolnăvi de Covid-19. „Dar cel puțin ne îndreptam spre zile însorite, exista sentimentul de ceva nou, sentimentul de a ne spune că, odată ce izolarea s-a încheiat, nu vom mai experimenta asta niciodată”, își amintește ea. „Acum, este opusul. Am acest sentiment opresiv, că ne îndreptăm spre ceva și mai rău. Și asta mă deprimă, literalmente”.

La fel ca Julianne, mii de francezi au fost „șocați” de anunțurile guvernamentale, care au restrâns din nou libertățile cetățenilor. Printre ei, unii se tem „să cadă în gol”, îngroziți de singurătate sau de posibilitatea „contaminarii”. Alții văd deja anulate evenimente planificate de mult, uneori presupuse a fi „cea mai fericită zi din viața lor”. Alții încă sunt îngrijorați de o criză „căreia nu-i vedem sfârșitul”, responsabilă pentru prăbușirea vieții lor sociale și a unei vieți cotidiene punctate de faimosul „metrou-muncă-somn”. „Există o oboseală foarte puternică, legată de o incertitudine extremă, care îngreunează moralul tuturor”, comentează Florence Sordes, lector în psihologia sănătății și cercetător la Centrul de Studii și Cercetări în Psihopatologie și Psihologie din Franța. „Nu vorbim aici doar despre persoanele cele mai fragile: există în această a doua izolare mai multe controverse, mai multe întrebări. Și, prin urmare, mai multe dificultăți în acceptarea situației”.

„Este un timp pe care nu-l vom recâștiga niciodată”

„Ceea ce mă deprimă este că nu vedem sfârșitul. Că avem sute de întrebări fără răspuns, la care nimeni nu poate răspunde”, spune Clément din sudul Franței, unde s-a „refugiat” pentru a evita să petreacă „patru săptămâni la rând” în apartamentul său de 25 de metri pătrați. La 26 de ani, tânărul este sigur: anul 2020 este „cel mai deprimant” pe care l-a trăit vreodată. „Nu mai vreau să mă prefac că mă bucur de un pahar cu prietenii pe Skype, de bucuria de a coace pâine de casă sau de plăcerea de a face trei genuflexiuni în fața unui ecran”, a spus el, înainte de a redeveni serios. „Glumesc, dar adevărul este că suntem cu toții într-un fel de neliniște constantă. Am crezut că ce-a fost mai rău s-a terminat, dar este, de fapt, o reluare eternă”.

Este conștient de faptul că această „izolare numărul 2” salvează vieți, dar descrie carantina ca pe o „paranteză care îl îndepărtează de orice”. „Mi-a plăcut să trăiesc în Capitală, să ies, să dansez, să mă plimb, să văd expoziții, să-mi văd prietenii. Și mi-au luat totul deodată. Odată. De două ori. Am impresia ca mă privează de libertatea mea, de o mică parte a tinereții mele. Este deprimant să mă gândesc la asta, dar într-un fel, este un timp pe care nu o să-l mai câștig niciodată”, judecă tânărul, obosit de ritmul său zilnic.

Pentru Florence Sordes, această anxietate este exprimată în special prin diferența de perspectivă temporală dintre cele două izolări. „Prima dată, totul a fost închis, pentru o perioadă care, deși s-a prelungit, a fost întotdeauna determinată. Astăzi, suntem în ceva mai vag: o lună, dar cu siguranță mai mult, consultăm cifrele la fiecare două săptămâni, reguli diferite în funcție de regiuni”, explică ea. „Oferă puncte de vedere pozitive, dar poate da și impresia că putem, în orice moment, să ajungem la ce e mai rău”. Pentru cercetător, acest orizont „departe de a fi clar” generează o anumită îngrijorare, care poate, în timp, să ducă la « panică, anxietate, suferința psihologică, chiar și stres post-traumatic” .

„O oboseală uriașă”

O confruntare psihologică pe care Anne-Laure o cunoaște bine. „Anunțul izolării a venit ca o palmă”, mărturisește tânăra, care ar trebui să se căsătorească pe 12 decembrie. La 26 de ani, ea descrie „o ceață” dificil de disipat. „Totul este neclar. Ne întrebăm în fiecare zi dacă nu ar trebui să amânăm totul, să anulăm totul. Este obositor să nu fim niciodată stabili, niciodată siguri de nimic… Suntem nevoiți să renunțăm la nunta noastră, la toate simbolurile care au fost asociate cu aceasta”.

În timp ce Anne-Laure „a adorat întotdeauna” sărbătorile de la sfârșitul anului, ea ajunge să spere că următoarele luni vor trece „cât mai repede posibil”. Pentru că dincolo de anularea căsătoriei, tânăra trebuie să se confrunte cu multiple neliniști. „Cu greu putem vedea lumina zilei, auzim numărul morților la știri în fiecare seară, ne întrebăm dacă vom putea sau nu să rămânem în șomaj partial pentru o lungă perioadă de timp, ne imaginăm următoarele săptămâni lipsite de orice contact, ne gândim că o altă izolare va veni… Am o senzație de oboseală enormă”, spune ea. „Această perioadă trebuia să fie plină de mici momente de fericire și totul s-a complicat”.

„Am impresia că viața mea este în așteptare”

„Vom petrece un an la fel ca acesta? Doi, trei? Unde este limita a ceea ce oamenii pot accepta? Eu voi rezista?”, se întreabă Julianne. La fel ca Anne-Laure, unele dintre proiectele ei de viață au fost în mare parte răsturnate de Covid: șomeră de câteva luni, tânăra avusese, înainte de anunțurile guvernamentale, mai multe interviuri de angajare în companii „interesante”. „De la discursul lui Macron, nimic”, rezumă ea. „Este deprimant să dai totul și să îți dai seama că pandemia ne pune obstacole în calea noastră”. Izolată la niște prieteni, ea descrie „acea presiune suplimentară de a fi cel care nu lucrează”. „Am impresia că viața mea este în stand-by. Că cineva a apăsat pe pauză și că nimic nu depinde de mine”.

„Dintr-o dată, oamenii iau decizii pentru noi și noi nu avem nimic de spus”, adaugă Agathe. Responsabil de comunicare într-o agenție pariziană, tânăra trăia pentru moment „destul de bine” măsurile succesive, de la prima izolare până la stingere. Dar la începutul lunii noiembrie, zâmbetul ei a dispărut: deși își putea îndeplini toate sarcinile de acasă, Agathe nu a avut altă opțiune decât să se întoarcă la birou „față în față”. „Ni s-a spus că trebuie să menținem ritmul și relațiile sociale”, explică femeia care, până atunci izolată departe de Paris, a fost obligată să ia un bilet spre capitală.

„Mă regăsesc singura într-un apartament parizian, fără să văd pe nimeni, gândindu-mă doar la muncă și la săptămânile care vin. Mă trezesc dimineata și nu mai vreau. Are impact asupra a tot ceea ce înseamnă motivația mea, bucuria mea de a trăi, moralul meu”.

Sursa: L’Express