Faust efendi scotocea zorit prin minte în căutarea poveştii copacului care cuvântă. În clipa când promisese să le-o spună foarte pe scurt, era decis s-o întindă cât se poate, cel puţin până când va reuşi să evalueze situaţia şi să amâne, dacă n-ar fi fost chip să evite, pactul cu Bibliotecarul Eretic. Iar acum nu-şi mai amintea mare lucru – nimic solid pe care să poată broada ceva. A început, totuşi, pe un ton evocator:
„Ceea ce o să vă istorisesc nu e tocmai o poveste. E ceva ce am văzut cu ochii mei, închişi sau deschişi, în vis sau aievea, n-are importanţă. Se făcea că eram, sau poate chiar eram, pe o insulă în mijlocul unei mări. Nu vă închipuiţi o mare obişnuită, fiindcă n-avea nici un strop de apă. Era, mai degrabă, o învoluburare de pânze care tălăzuiau. Eu trebuie să mă fi aflat în vârful unui catarg ca să pot vedea întreaga privelişte. Dar, înainte să fi zărit ceea ce povestesc acum, după atâta timp, mai întâi am auzit. Nu zgomotul acelor pânze de corăbii, ci glasuri care păreau că se cheamă ori se ceartă. Abia apoi am văzut copacul şi, atârnând de fiecare creangă, ca un fruct pârguit, câte o căpăţână de om. Să nu vă închipuiţi, cum am crezut eu la început, că era un copac al spânzuraţilor, fiindcă acele căpăţâni creşteau firesc din ramuri. Unele aveau părul ciufulit, de parcă tocmai se treziseră din somn, altele aveau părul frumos pieptănat, altele – vâlvoi, ca după o sperietură straşnică…”.
Bibliotecarul Eretic dădu din aripă un semn de lehamite: „Cunosc legenda asta. Odată culese, fructele acelea omeneşti oftau şi mureau. Puteai inventa, Faust efendi, ceva mai acătării…”.
„Excelenţă, nu mă aşteptam să fie altfel. Nici o poveste nu e nouă pentru un Bibliotecar. Dacă aş inventa acum, pe loc, o istorioară care s-ar numi Brutăria lui Brutus, veţi obiecta, pe bună dreptate, că aţi citit-o undeva”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook