Kedi efendi îşi şi imagina că Angrosista de Belele vânduse povestea lor în tot Pisicopole, dacă ajunsese s-o cumpere până şi bătrâna vânzătoare de seminţe. Pe de altă parte, nu era de condamnat – Angrosista trăia din asta. Iar când îl condusese pe el şi pe sultan Altan în Insula Ţuguiată nu le ceruse nimic în schimb. Regreta că n-o întrebase pe ea despre Dresorul de Şobolani, dar în împrejurările de atunci uitase complet de personaj. Parcă vedea povestea lor răspândită la toate răspântiile, propagată din gură în gură, frământată de toate minţile… dar care era povestea lor? El, motanul, Motanori sama, Kedi efendi şi oricum ar urma să mai fie poreclit, n-ar fi putut jura că o ştie. Şi, dacă i-ar fi întrebat, n-o ştiau nici cei 12.
Dacă se gândea bine, nici nu aveau ceea ce s-ar numi o poveste. Erau alcătuiţi din ce îi mai rămăsese Povestitorului, după ce istorisise tot ce ştia. Îi croise din firimituri de cuvinte rămase în urma unui ospăţ bogat de fraze răsunătoare, lăsându-i să se descurce singuri, să-şi dospească destinul cum îi tăia capul.
Dar dacă Angrosista de Belele îi vânduse Harikăi, vânzătoarea de seminţe, o poveste pe de-a-ntregul inventată? Sau, poate, îi vorbise ca despre nişte unii care vor să schimbe lumea? Cine ar fi avut interesul să se schimbe lumea? Nici cei mai nefericiţi, temându-se că ar putea da peste necazuri mai mari. Iar dacă Harika pretindea că-i cunoaşte, de ce se prefăcuse că nu ştia ce caută?
Guşile porumbeilor ghiftuiţi sunau ca punguţele cu clopoţei.
Motanul abia a reuşit s-o audă pe Lima scâncind încetişor: „Senior Gato, hai să salvăm lumea şi să plecăm acasă…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook