Bernard-Henri Lévy: Nu transformați „lumea de după” într-un penitenciar, din cauza psihozei Covid-19

Autorul cărții „Acest virus care te înnebunește” amintește cele trei adevăruri despre Covid – referitoare la psihoză, putere medicală și doctrină igienistă.

Trebuie să o luăm de la capăt. Da, această epidemie este o tragedie. Da, medicii sunt eroi și își riscă viața pentru a-i salva pe ai noștri.

Și da, trebuie făcut totul pentru a ne feri bătrânii, pentru a dezvolta spitalele și pentru a încetini evoluția virusului.

Dar, acestea fiind spuse…

1.Trebuie să speriem populația, să creăm panică și să facem sa defileze pe ecranele televizoarelor și laptopurilor noastre cifra inutil amenințătoare a morților, reanimaților și asimptomaticilor zilei? Baza eticii medicale, pentru orice boală și, mai ales, pentru cele mai grave, este, după cum știm cu toții, să facem exact opusul; e subliniată importanța mediului psihologic care însoțește procedurile de îngrijire; singura modalitate de a face față calvarului este ca medicul să dea speranță și pacientul să-si mențină moralul. Această regulă elementară a fost uitată când a fost vorba de Covid.

Și dacă este adevărat că, în fața unei noi boli, omenirea are de ales între negare și delir, nevroză și psihoză, faptele sunt aici: am avut nevroza cu Trump și cei care îi seamănă; dar, cu numărul zilnic de pacienți asimptomatici, cu această idee a unei lumi populate de pacienți fără știrea lor, care, spre deosebire de bolnavul închipuit al lui Molière, ar fi atât de profund afectați încât ar fi necesar să se desfășoare, pentru ei, întregul arsenal de testare si profilaxie, devenim aproape psihotici.

2.Am fost obligați să transformăm cuvântul medical în cuvântul Evangheliei? Orice cititor de Canguilhem sau Foucault știe că medicina este, în fața unui nou virus, aproape la fel de neputincioasă ca oamenii obișnuiți; că Zeul științei, așa cum spunea Heisenberg, „joacă zaruri” și are „incertitudinea” ca principiu; și că această faimoasă „comunitate de savanți” este un câmp de luptă unde școlile, presupunerile, opiniile tind să se contrazică fără să pretindă că au câștigat, cu excepția unei scurte pauze în care adversarii flutură steagul alb cu o mână în timp ce cu alta reîncarcă mitraliera lor experimentală.

Trebuie să-i asculți pe medici, desigur. Dar și pe psihologi. Sociologi ai familiei. Profesori. Părinții elevilor. Proprietarii de restaurante cărora li se spune că virusul se trezește după ora 22:00. Sindicatele, care știu că sprijinul pentru ocuparea forței de muncă nu poate dura pentru totdeauna. Economiști capabili să se răzvrătească atunci când spunem că alegerea este între „salvarea vieților” și „salvarea economiei” și atunci când transmitem astfel ideea, monstruos de proastă, conform căreia economia este de partea morții . Pe scurt, trebuie să ascultăm toți experții, absolut toți, despre acest fenomen social, care este, de asemenea, o epidemie.

3.Și în cele din urmă, climatul de igienism pe cale să triumfe… Igiena este un lucru frumos și bun care ne preocupă. Dar oricine are un minim de cunoștințe de istorie știe că există și o doctrină igienistă; că suntem în această doctrină când sănătatea devine o obsesie, când toate problemele sociale se reduc la infectări care trebuie tratate, când voința de vindecare devine paradigma acțiunii politice; iar istoria secolelor recente ne învață că și această reducere poate fi fatală. Nu suntem acolo, slavă Domnului.

Dar să ne imaginăm că gesturile de protecție vor dura mult timp. Să presupunem că distanțarea fizică devine obișnuitul relației dintre oameni. Ne putem imagina o lume în care măștile ar deveni o normă, o a doua piele, o haină de la sine înțeleasă, pe care am îmbrăca-o fără să ne gândim la asta și pe care am purta-o în continuare la următoarea gripă sezonieră și apoi pentru următoarea și, în cele din urmă, pentru totdeauna. Am intra apoi într-o lume în care omul este otravă pentru om. Unde relatiile de vecinătate ar fi relatii mortale bântuite de riscul de infectare. O lume dezinfectată în care cineva ar trăi o viață goală, aproape fără sânge, îngrozită de sine și înfiptă în vizuina ei kafkiană, transformată într-un penintenciar.

Sursa: Le Point