Stiți la ce nu m-am mai gândit de mult?
La ceva ce, cândva, noi nu consideram cool.
Și anume, la mașina Dacia și la evoluția ei,
La cum era percepută și vrută, vrei, nu vrei,
A rezistat testul timpului și a drumurilor noastre,
Drumuri care știm că sunt mai mult proaste.
Întotdeauna mi-am dorit să avem și noi,
Mașini cu design frumos, ca în afară, pe foi,
Să arate bine să meargă la fel,
Să te poți lăuda cu ea prin cartier…
Acum se poate, are noi modele,
Dar cu alea vechi? Ce se întâmplă cu ele?
Se întâmplă că tinerii le consideră clasice
Și le-ngrijesc drept moștenire de primire, simpatice
Capsule de timp și bucăți de istorie,
Mai ales în regimul apus, în zile de glorie,
Cu toate miturile și hack-urile ei – „merge cu ulei,
O deschizi cu o sârma, dacă na-i chei”,
O foloseai ca poartă la miuța în cartier
Din roată în roată, trăgeai cu mingea în fier
Iar proprietarul nu prea se supăra,
Era rezistentă și nimic nu pățea.
Iar azi, e iubită și dorită în Europa și în lume
Și cu nume, chiar, putem spune
Că și România are brand de mașini bune!
Și acum, răspunzându-vă la întrebarea pe care sunt sigur că o gândiți aproape toți,
Cosmin Dominte – Nu, nu m-a plătit nimeni de la Dacia să scriu versurile astea, pur și simplu am văzut modelele noi prezentate de ei și m-am gândit la noi, românii, și la cum nu prea apreciem ce-i de-al nostru decât atunci când o fac și ăștia din afară.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook