Jurnal de vacanță – Grecia în vreme de pandemie

de Iulia Maria Pârlea

Hai să-ți spun cum a fost vacanța mea și a Ioanei. O vacanță muuult așteptată!

Am plecat vineri, 26 iunie, de pe aeroportul Henri Coandă. Mască, multe șervețele și geluri dezinfectante în geantă… și un bagaj mare, deh, ca fetele.

La intrarea în aeroport ni s-a luat temperatura, toată lumea purta mască. A, dacă ajungeai mai repede trebuia să aștepți într-un cort special amenajat în fața aeroportului.

În aeroport, pustiu. În viata mea nu am ajuns atât de repede la poarta de îmbarcare. Ne-am mai dus și cu aproape 3 ore înainte, chiar nu era nevoie.

Gata, suntem în avion, un avion full, om lângă om, fără vreun loc liber între noi. Toată lumea purta mască. Însoțitoarele de bord erau echipate din cap până în picioare de parcă intrau în sala de operație. Ni s-a dat un formular pe care trebuia să îl completăm și să îl dăm la punctul de control pașapoarte din Atena, aeroportul Eleftherios Venizelos Intl. Ce trebuia să scrii în formular? Nume, prenume, număr de telefon și adresa unde poți fi găsit pe timpul șederii în Grecia .

Am decolat… Atena ne așteaptă !!!

Am fost anunțațe că din cauza pandemiei nu este permisă servirea mâncării sau a băuturilor la bordul avionului, dar ne-au dat un pahar cu apă… Păi bine, dacă e apă, suc sau vin, care e diferența? Și nu era low cost, dar trecem peste.

După 1 ora și un pic de zbor am aterizat în orașul care de fiecare dată îmi face inima să bată mai tare. Acum aveam și emoții, recunosc. Coronavirusul asta mi-a dat bătăi de cap, nu știam ce mă așteaptă.

Surpriză! Singurul lucru schimbat: mai puțină lume la sosiri! La ei erau deschise până și locurile special amenajate pentru fumat, la noi, NU!

La punctul de control pașapoarte ni s-au luat formularele cu datele despre care ți-am spus mai sus și gata, eram în vacaaaanțăăă!!!

Am închiriat o mașină și în drum spre hotel am admirat peisajele, ne era dor.

Soare, palmieri, munte, mare și… oameni relaxați!

Am ajuns la hotel. Geluri dezinfectante peste tot… și cam atât. Cei de la recepție nu purtau măști și nu păreau deloc speriați de situație. Sincer , asta mi-a dat o stare de bine , poate pare ciudat , dar parcă în sfârșit puteam să mă relaxez!

Let’s go !

Am ieșit la masă, Ioana era nerăbdătoare să mănânce salată grecească, tzatziki, saganaki (brânză prăjită cu miere pe deasupra) și multe alte preparate grecești care îți lasă gura apă…

Cei de la restaurant purtau măștile alea mici cu plexiglas în dreptul gurii , clienții, nimic. Au fost surprinși să afle că suntem din România, au spus că nu prea au văzut turiști până acum, nici nu știau că s-a dat drumul zborurilor dinspre România. I-am pus noi la curent cu tot :))))

A două zi a început adevărata aventură. Ioana a vrut neapărat să mergem la Templul lui Poseidon. Ne-am urcat în mașină și am plecat. Drumul până acolo este extraordinar de frumos.

Când am ajuns, credeam că e închis, nu era nici picior de om! Și uite cum Poseidon a fost numai al nostru. Nu pot să o descriu în cuvinte energia locului, nici poze sau video nu-mi venea să fac, adevărata frumusețe se vedea si se simtea numai cu ochii și sufletul.

După câteva ore bune de stat la Templu, am coborât la poalele muntelui să mâncăm . Va las aici o poză și trageți singuri concluziile 🙂

Și dacă l-am vizitat pe Poseidon, trebuia să mergem în vizită și la rivală lui, Athena.

Miercuri, puțin peste ora 13.00 și peste 40 de grade Celsius.

Am ajuns la Muzeul Acropole. Toată lumea purta mască în interior, când spun lume, mă refer la noi două și angajații muzeului, că doar noi eram .

După ce am fost numai ochi și urechi la tot ce era în jur, am savurat o cola rece pe terasa muzeului care avea priveliște spre Parthenon.

Acum e acum… Hai să urcăm! Nu-mi place să fac mișcare, recunosc că am bodogănit-o bine pe Ioana. Ea râdea, se dădea cu protecție pe față, (eu NU și tocmai de asta m-am intors cu tot soarele din Grecia) și …urcă!

Într-un final am ajuns …am uitat de tot!  Ne-am așezat pe o bancă la umbră , ne-am descălțat și am stat câteva minute nemișcate , “pierdute” în frumusețea templului dedicat zeiței Athena care în ziua aia era doar al nostru , alți turiști nu mai erau .

Trist într-un fel, în condiții normale era plin, stăteai ore întregi să cumperi bilet și să pășești pe urmele zeilor. Na, nu mă plâng, pentru noi a fost un noroc :). Poze peste poze, amintiri, multe amintiri…

Zeii cu zeii, noi ne-am întors cu picioarele pe pământ și ziua următoare am stat la soare într-un loc de poveste: Lacul Vouliagmeni.

Odata ajunse acolo, ne-au pus să completăm un formular, asemănător celui din aeroport, ne-au luat temperatura și… SURPRIZĂ! Eu aveam 37,9… UPS, dar eu mă simțeam bine.

Doamna asistență îmi zâmbește și îmi face semn să merg cu ea. Ne-am dus în cabinet la aer condiționat și mi-a luat temperatura cu alt aparat. Aveam 36,7… deci și termometrul o luase razna de la căldură.

Și ziua aia a fost de vis.

Lacul este un mister, înconjurat de stânci mari și pini, apa este caldă în orice anotimp, între 22 și 29 de grade, plus că are proprietăți terapeutice. În lac sunt și pești Garra Rufa-peștii SPA- perfect, ne-au reîmprospătat pedichiura :))))

Acum să nu crezi că am fost numai pe “liniște” și odihnă. Nu aveam cum! Viața de noapte a grecilor nu te lasă.

Am fost în cluburi, toate în aer liber, normal.

Am fost până și la bouzoukia, una în aer liber, singura din Atena al cărei acoperiș se deschide. Deh, știi vorba aia: “When in Athens, do as the greeks” … Nu ai cum să ajungi în Atena și să nu mergi să-l vezi pe Nikos Vertis la el “acasă”. Grecul ale cărui spectacole sunt sold out de fiecare dată când vine în România. În incinta clubului este si un restaurant de sushi. Am mâncat cel mai bun tartar de crab.

Ce am văzut acolo ? Capacitatea s-a redus cam cu 30%, la masă nu erau mai mult de 6 persoane, ospătarii purtau măști, trebuia să faci rezervare, dacă nu erai pe listă nu intrai, nu glumesc, chiar nu intrai!

Cu toate astea, atmosfera îți dădea sentimentul ăla de normal, normalul căruia noi îi ducem dorul… Oamenii dansau, cântau, râdeau. Ahhh, deja mi-e dor !

Chiar discutam cu niște prieteni, localnici. Mi-au spus că ei nu au simțit pandemia, au lucrat de acasă o vreme pentru că le-au impus autoritățile, dar viața lor nu s-a achimbat foarte mult. Nu le-a fost frică. Au avut puține cazuri de Covid 19 în Atena și nu au fost “bubuiți” mediatic cu tot felul de povești. De un lucru sunt siguri: vara asta e pierdută, turismul nu o să mai fie ce era, iar la ei turismul contribuie cam cu 20% la Produsul Intern Brut…

Și au trecut cele 7 zile…

Din nou în avion, de data asta cam bosumflate, parcă prea repede s-a terminat vacanța. Mai aveam atâtea de făcut…

Avionul cam gol, normal, oamenii au rămas acolo, în vacanță.

Aceeași fază cu apa, fară suc, fără vin, fără mâncare… pandemia, bat-o vina!

 …am mai fi stat încă 7… luni, o viață chiar, dar colegii ne duceau dorul și așteptau ciocolata promisă.

Ne vom întoarce, cât putem de repede.

Am învățat și un cuvânt nou : Agapoula mou – nu te gândi la prostii, este ceva ce exprimă afecțiune, un fel de My Love #Greece