Fostul disident Alexandru Călinescu: „Activiștii pe care îi văd în Statele Unite îmi trezesc amintiri dureroase”

Foto: AFP

Profesorul universitar Alexandru Călinescu a experimentat comunismul în România. Presiunea exercitată de manifestanții anti-rasisti din Statele Unite pentru a înlătura anumite vestigii ale trecutului îi amintește de presiunea ideologică pe care el însuși a experimentat-o.

Alexandru Călinescu este un fost dizident. Este profesor emerit de literatură franceză la Universitatea din Iași.

Articolul de mai jos este preluat din Le Figaro și este semnat de Alexandru Călinescu:

Una dintre cele mai false teorii făcute de Marx este să spună că „umanitatea se separă de trecutul ei râzand”. Nici căderea Constantinopolului, nici Revoluția Franceză, nici cel de-al Doilea Război Mondial și nici instaurarea regimurilor comuniste în multe țări nu sunt exemple de veselie colectivă. Cu excepția, poate, în imaginația unor nebuni, cum a fost jurnalistul care a descris bucuria extremă a locuitorilor din Phnom Penh la sosirea Khmerilor roșii. Și nici nu este întotdeauna util să ne separam de trecutul nostru: pentru unii, trecutul poate servi ca exemplu, pentru alții ca sperietoare. Cu alte cuvinte, acesta poate fi manipulat până la a deveni uneori o armă periculoasă.

Pericolul provine în principal din faptul că putem rescrie trecutul și îl putem modifica pentru a-l face de nerecunoscut.

Născut după război, am trăit într-o țară condusă de un singur partid care a făcut totul pentru a distruge urmele unui trecut care nu i se potrivea. Partidul (trebuia întotdeauna să scrii cuvântul cu majuscule) a dat ordin să dărâme statuile regilor și „burghezilor” al căror rol în constituirea României moderne a fost, în realitate, decisiv.

Istoria a fost rescrisă, au fost impuse cele mai crude falsificări

Istoria a fost rescrisă, au fost impuse cele mai crude falsificări pentru a glorifica Partidul și apoi marele Conducător. A fost necesară, cu orice preț, respectarea criteriilor corecte ideologic, criterii care au fost consacrate în Codurile de conduită morală și politică, coduri pe care Partidul le-a publicat periodic. Punerea în aplicare a acestui vast program nu ar fi fost posibilă fără omniprezența cenzurii. În România, ca și în celelalte țări „socialiste”, cenzura a funcționat după modelul sovietic. Totul, absolut orice trebuia să fie supus cenzurii, inclusiv cele mai banale afișe, ilustrații din cărți pentru copii sau desene de pe cutiile de chibrituri.

De fapt, numele oficial al cenzurii era „Direcția Presă și Tipărire”. Nu mai există televiziune în direct, cu excepția telejurnalului de seară (ai cărui prezentatori citeau, conștiincios, texte care aveau viza de cenzură) și întâlniri sportive (acolo nu se putea face nimic: cu toate acestea, tribunele erau urmărite cu vigilență, astfel încât să nu existe gesturi sau sloganuri neconforme).

Adesea, opera literară era însoțită de o prefață care permite contextualizarea acesteia și evidențierea limitelor ideologice, adesea datorate apartenenței de clasă a autorului

După ce a făcut curățenie în trecutul cultural, regimul comunist a decis oricum să recupereze acea perioadă, nu în întregime și, în orice caz, doar după ce l-a supus unei analize critice. Aceasta a însemnat, adesea, că textele literare au fost redactate sau semnalizate – în cel mai bun caz – lucrarea a fost însoțită de o prefață care permitea contextualizarea acesteia și semnalarea limitelor ideologice, adesea datorită apartenenței de clasă a autorului. A fost considerabilă atunci lista cuvintelor interzise, ​​o listă care a crescut vizibil: astfel, în anii ’80, poeții au descoperit că anuite cuvintele ca foame, frig, întuneric fuseseră eliminate din textele lor pentru că era perioada în care oamenii înghețau în apartamente, nu găseau practic nimic în magazinele alimentare și adesea rămâneau în întuneric din cauza întreruperilor de energie.

Gardienii purității ideologice semnalau partidului încălcările disciplinei și denuntau pe „deviaționisti”

Toată lumea trebuie să respecte principiile sănătoase și să se comporte corect – acesta era un pas obligatoriu în procesul de construire a noului om. Proces care presupunea eliminarea „dușmanilor poporului”, înlăturarea descendenților claselor „parazite” și „exploatatoare”, vinovăția tuturor celor care nu s-au consacrat, trup și suflet, revoluției proletare. .

Gardienii purității ideologice indicau încălcări ale disciplinei partidului și îi desemnau pe „deviaționisti”. Cei mai „norocoși” dintre ei aveau voie să-și facă autocritica. Aceasta putea lua dimensiunile unui adevărat spectacol, cu sute de martori, cu o organizare riguroasă și – așa cum s-a întâmplat în special în „revoluția culturală” chineză – cu ritualuri care urmau să-l umilească pe „Vinovat”, consacrându-i simbolic statutul de paria.

Ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite și în alte părți pare a fi o soluționare a răfuielilor cu trecutul. Și, de asemenea, pare dificil să detectăm cea mai mică urmă de umor. Aș spune chiar că, în ceea ce mă privește, este de o tristețe infinită, pentru că toate acestea îmi amintesc de prea multe lucruri.

Da, am mai văzut acest film. Și, ce este mai rău, l-am trăit.