Distrugerea și vandalizarea statuilor – o psihodramă a urii de sine

În timpul manifestațiilor în memoria lui George Floyd, mai multe statui au fost distruse sau vandalizate. Isabelle Barbéris o vede ca pe o psihodramă a urii de sine, în detrimentul complexității evenimentelor istorice.

Isabelle Barbéris este lector principal la Universitatea din Paris. Tocmai a co-editat cu Nathalie Heinich un articol despre „Noua cenzură” publicat în revista Cités n ° 82 (Presa universitară din Franța).

Redăm în continuare interviul pe care l-a acordat publicației franceze Le Figaro.

Le Figaro: Videoclipurile cu manifestanți care distrug sau vandalizează statui din întreaga lume iau cu asalt rețelele de socializare…

Isabelle Barbéris : Vandalismul și distrugerea statuilor sunt inevitabil controversate și sunt episoade clasice ale perioadelor de război și ale schimbărilor de regim. Gesturile distructive sunt cele care trezesc cea mai mare emoție, dar ele trebuie înțelese într-un context mai larg de recompunere a imaginarului: aceste statui al căror nume le uităm, pe care de multe ori nu le mai vedem și dintre care unele sunt abandonate, pot fi reîncărcate de sens politic. Statuile ne amintesc de natura fragilă a unității naționale.

Atunci cădem într-un folclor parodic revoluționar din care rămân doar violența și ignoranța și care evidențiază o dorință de a purifica trecutul. Distrugerea statuilor e acțiune care nu are nicio legătură nici cu justiția, nici cu anti-rasismul: „celor care vor să distruga nu le lipsesc niciodată pretextele”, după cum a scris Victor Hugo.

Această regresie identitară a fost dezvăluită în tot ridicolul său în timpul controverselor din jurul „albirii” statuilor grecesti de anul trecut. Radioul public din Franța a explicat atunci că albul sculpturilor antice este rezultatul a „2000 de ani de istorie reacționară”. Acest conspiraționism se regăsește în vandalizarea statuii lui Churchill. Acesta este rezultatul promovării ideologiei „rasismului structural”: conspirație, separatism prin culoarea pielii și, mai ales, falsificare.

Imaginile sunt spectaculoase: distrugerile materiale, drapelele arse… Putem vedea acolo o formă de manifestare a urii de sine?

Cultura americană este îmbibata de psihoterapie de grup și de „jocurile cu roluri”, practicate atât în ​​companii, cât și în universități, în scopul consolidării grupului. Această impregnare face posibilă înțelegerea psihodramei care ia forme de carnaval. Oameni care se rad pe cap, albi care spală și sărută picioarele negrilor, îngenuncheri, etc., care arată confuzia făcută între responsabilitate și vinovăție.

Aș vorbi, așadar, despre un sentiment de vinovăție care a înflorit din două motive: autoflagelarea, când devine exhibiționista, este nu numai un gest narcisist, ci o formă perversă de putere: „Eu sunt bun (și vă arăt si vouă virtutea mea), prin urmare tu ești rău”. Dificil, de altfel, să nu facem legătura, chiar și îndepărtată, cu frățiile autoflagelatoare care au început să apară odata cu pandemia de ciumă din secolul al XIV-lea… Apoi, înlocuirea principiului universalist al responsabilității prin acela biblic al vinovăției s-a unit cu ideea unui păcat originar istoric, care se transmite din generație în generație și, prin urmare, prin „rasă”.

Această psihodramă la scară naturală, pe care Kafka o regiza în Marele său Teatru din Oklahoma

Ceea ce nouă ni se pare o scenă de teatru este de fapt un mod de viață în Statele Unite. În universitățile americane, profesorii sunt nevoiți să urmeze cursuri care nouă, aici, încă ni se mai par suprarealiste. De exemplu „Evergreen’s class” în care angajații de la facultăți, separați în funcție de culoarea pielii, sunt supuși unor scene rasiale degradante, la care se comportă ca niște zombi.

Dar fenomenul este ceva obișnuit. Cursurile „equity” și „diversity” sunt adesea încredințate actorilor a căror meserie este să joace schițe rasiste stereotipice. Grila de evaluare încurajează publicul să reacționeze la jocul actorilor. Publicul vociferează cu reproș atunci când observă un comportament pe care i se cere să îl identifice ca fiind discriminator. Apoi, publicul aplaudă frenetic actorul „non-alb” în rolul de victimă.

Aceste scene există în toată societatea americană care pare să găsească o modalitate de reglementare astfel. Aceasta psihodramă la scara naturală, pe care Kafka o punea deja scenă în Marele său Teatru din Oklahoma, ajunge și în Europa. Ministrul de Interne din Franșa a declarat că emoția trece peste regulile juridice. Prin urmare, psihodrama e mai importantă decât legea. Este un lucru alarmant.