Ieşiserăm din izolare ca să salvăm lumea. Spre deosebire de predecesorii noştri – astăzi stivuiţi în cărţile de istorie – n-aveam de nici unele. Nici furci, nici muschete, nici tancuri, nici crucişătoare, nici avioane multirol. Nici măcar trâmbiţă.
Dar nu asta era problema cea mare. Trebuia, întâi şi-ntâi, să identificăm lumea.
În faţa noastră şi în spate – un păienjeniş de cutii cu ochi, beton şi termopane. Dreapta-stânga – doar două căi de fugă. Sus – un cer acoperit cât să nu-L mai vedeam pe Dumnezeu şi nici El prea bine pe noi.
Clopotele îşi înghiţiseră limbile. Departe, ţiuiau nişte sirene. Nici ţipenie de om.
Trei vrăbii lihnite ciuguleau o minge dezumflată.
Nişte pisici scăpătate jucau pe caldarâm Motanopoly. Shut le privea cu coada ochiului verde, ca pe nişte rude îndepărtate.
Alungaţi în case, asediaţi de o molimă grăbită, oamenii îşi rodeau ultimele provizii. Cât vedeau cu ochii în cugetul lor – lanuri de spaimă.
Pe sticla televizoarelor politrucii se măcelăreau, pe muteşte, din vorbe. Noua normalitate tuşea covidos. Noua normalitate? Altă normalitate? Încă una?
Era clar că trebuie să salvăm lumea. Dar de unde să începem?
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook