29 ianuarie 1860| Anton Cehov, medic, prozator și dramaturg rus: „Puterea de a crede e o putere a sufletului.”

„În ceea ce priveşte propria-mi viaţă, zău că nu are nimic frumos în ea. Ştii, când umbli în noapte printr-o pădure, şi vezi o lumină licărind în depărtare, nu mai ştii nici de oboseală, nici de întuneric, nici de crengile ce-ţi biciuiesc faţa. Ştii bine că eu muncesc ca nimeni altul în ţinutul acesta. Soarta nu-mi dă răgaz. Sufăr uneori peste puteri şi nu văd de nicăieri nicio lumină înaintea mea. Pentru mine însumi nu mai aştept nimic…”

Pe 29 ianuarie 1860, se năștea Anton Pavlovici Cehov, medic, prozator și dramaturg rus – una dintre mințile ilustre din istoria literaturii.

A urmat studii de medicină și chiar a profesat în domeniu, însă nu a renunțat la pasiunea sa, pasiune descoperită încă din copilărie.

A început cu mici texte amuzante, semnate sub un alt nume, publicate în reviste de satiră și umor. Reușeste pe parcurs să producă foarte multe scrieri și să transforme specia schițelor comice într-o formă de…artă.

Nu a cochetat numai cu umorul însă. A scris și despre studii ale nefericirii și disperării omenești care erau cumva în contradictoriu cu textele umoristice. A lăsat o moștenire vastă și valoroasă: 17 piese de teatru și peste 600 de povestiri. Unde mai pui că era și un fan al corepondențelor, căci avea zile în care expedia câte 4-5 scrisori. Un ritual, putem spune.

Cunoscut ca fiind destul de modest, avea să își critice în nenumărate rânduri scrierile, subestimându-și astfel talentul. Un lucru greu de crezut dacă te gândești că vorbim totuși despre un om care avea să devină unul dintre cei mai mari autori ai tuturor timpurilor.

Regizorii mari ai teatrului românesc au găsit surse importante de inspirație în dramaturgia lui Cehov.

„Livada de vișini” este ultima piesă scrisă de Anton Cehov și a fost reprezentată în premieră pe 17 ianuarie 1904 în Moscova, cu aproape 6 luni înainte să moară.

„Eu presimt fericirea, o văd de pe acum… Iată fericirea, uite-o că vine, se apropie mai mult, tot mai mult, îi şi aud paşii. Şi chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nicio importanţă. Vor vedea-o alţii.” – Livada de vișini

Uite și câteva texte care sigur te vor face să dai fuga până în bibliotecă și să-l recitești și savurezi pe Cehov:

(Opere, Vol.II)
Eclipsa de Lună.
DIN VIAŢA DE PROVINCIE.
Circulară.
În ziua de 22 septembrie, la ora zece seara, urmează să aibă loc o eclipsă a planetei Luna. Dat fiind că un asemenea fenomen al naturii nu numai că nu este dăunător ordinei publice, ci chiar folositor, având în vedere că dovedeşte că până şi planetele se supun adesea legilor naturii, vă recomand, cu scop de stimulare, să daţi dispoziţii ca în seara aceea să se aprindă în sectorul dumneavoastră toate felinarele de pe străzi, pentru ca întunericul serii să nu împiedice autorităţile şi pe locuitori să observe eclipsa susmenţionată şi de asemenea, vă rog, stimate domn, să vegheaţi cu asprime să nu se producă cu această ocazie pe străzi, adunări, strigăte de bucurie şi alte perturbaţiuni. Vă rog să-mi raportaţi despre persoanele care vor interpreta tendenţios susmenţionatul fenomen al naturii şi dacă s-au găsit astfel de persoane (ceea ce de altfel mă tem că nu va fi cazul, cunoscând înţelepciunea locuitorilor oraşului nostru).

(Opere, Vol.II)
În salonaș.
(…) În faţa căminului doi îndrăgostiţi şedeau pe o canapea acoperită cu o husă de dantelă. El – un bărbat înalt, chipeş, cu favoriţi lungi, îngrijiţi, şi un nas clasic grecesc – şedea trântit, picior peste picior, trăgând alene fumul aromitor dintr-o ţigară scumpă de foi. Ea – o femeie micuţă, drăgălaşă, cu cârlionţi de culoarea inului şi ochişori vii, şireţi – şedea alături de el şi, lipindu- şi căpşorul de umărul lui, privea visătoare la focul din cămin. Pe chipul amândurora era revărsată o desfătare tihnită. Mişcările le erau pline de o dulce moleşeală.

(Opere, Vol.II)
A înțeles!
(…) — Nu ne pricepem noi la gusturi. Pâine să avem, Piotr Egorâci. O ştiţi şi dumneavoastră. Cât despre graur, l-am omorât aşa. Din dor. M-a strâns dorul cu uşa.
— Ce dor?
— O fi ştiind necuratul ce fel de dor e ăsta. Daţi-mi voie să vă dumiresc. Dorul a început să mă chinuie încă din Săptămâna Mare. Îngăduiţi-mi să vă spun. Am ieşit, carevasăzică, din biserică dimineaţa, după ce s-au sfinţit paştile şi ouăle. Muierile noastre au luat-o înainte, iar eu mergeam în urma lor. Tot mergând aşa, m-am oprit pe iezătură. Stăteam şi mă uitam la lumea lui Dumnezeu şi mă gândeam cum se petrec toate în ea, cum fiecare fiinţă şi fiecare firişor de iarbă îşi cunoaşte locul, ca să zic aşa. S-a făcut dimineaţă şi a răsărit soarele. Vedeam toate astea, mă bucuram şi mă uitam la păsărele, Piotr Egorâci. Deodată simt ca o pişcătură la inimă! Adicătelea: mi-a zvâcnit inima.

„Bucuria e starea de spirit normală a omului. Cu cât dezvoltarea intelectuală şi morală a omului este mai ridicată, cu atât omul e mai liber şi viaţa îi dă mai multă satisfacţie.”