16 martie 2020| Când lumea s-a oprit. „Îmi voi aminti întotdeauna acest moment apocaliptic”

Sursa foto: Mediafax Foto

De Elisabeth Pierson, pentru Le Figaro

Luni, 16 martie 2020, au existat două tipuri de oameni: cei care se așteptau și cei care nu au vrut să creadă. Insă toți erau copleșiți de același sentiment: acela de a trăi un moment unic. „În sufragerie”, „la serviciu, cu colegii”, „în autobuz, în afara facultății”, „în metrou cu fiica mea. Și mi-am spus: în ce lume am plasat-o?”. O impresie a apocalipsei. La fel ca pe 11 septembrie, când turnurile gemene au fost atacate: un an mai târziu, toată lumea își amintește unde era, ce făcea și cu cine era în acea seară de primăvară.

16 martie, ora 20:00: „Suntem în război”

„Îmi făcusem cumpărăturile cu lacrimi în ochi, cu un gol în stomac, am văzut mulțimea care golea rafturile, coada de la casa de marcat, oamenii în panică. Când am ajuns acasă, i-am spus tatălui meu: „Este război afară”. A urmat o avalansă infernală: școlile au fost închise; apoi restaurantele și a magazinele „neesențiale”. Adunările mai mari de 100 de persoane au fost interzise.

„Îmi voi aminti întotdeauna acest moment apocaliptic”. Louis, în vârstă de 25 de ani, din Nisa, exilat la Paris, nu a vrut să fie singur în seara aceea. Șeful său l-a sunat: „Vom închide firma. Vei beneficia de șomaj parțial. Esti liber”. Louis și-a făcut imediat bagajul, gata de plecare. Apoi a mers acasă la un prieten, au pornit televizorul. „Biletele mele la Nisa erau rezervate, așteptam doar să fiu sigur: izolare sau nu?”.

La ora 19.45, Elsa se așează pe canapea cu partenerul ei, în fața televizorului. Nu vrea să rateze o discurusul prezidențial. Copiii, care au fost acasă toată ziua în acea primă zi fără școală, stau la capătul canapelei. Dulapul este plin cu hârtie igienică și paste de la supermarket, „pentru orice eventualitate”… „Când a apărut președintele, am simțit gravitatea momentului. Ne-am privit și ne-am întrebat: în ce lume vom trăi mâine?”. Emmanuel Macron apare într-un cadru sumbru. Și anunțurile se succed. „Suntem în război”, a declarat șeful statului. „Am decis să consolidăm măsurile. Începând de mâine la prânz, pentru puțin 15 zile, călătoriile vor fi în mare parte restricționate”. Oamenii vor fi închiși! „Nu va mai fi posibil să mergeți la plimbare, cu prietenii în parc, pe stradă”. În acest moment, Elsa își dă seama brusc că următoarele săptămâni vor fi grele. Foarte grele.

„Familia, destinația evidentă”

Sunt 35,3 milioane de cetățeni ca și Elsa, adunați în fața micilor ecrane, atenți la anunțurile șefului statului. Echivalentul a 96% din public, un nivel niciodată atins până atunci. „M-am simțit atât foarte singur, dar, paradoxal, și foarte apropiat de toți ceilalți francezi”, spune Eric, în vârstă de 40 de ani. „Toți am fost supuși aceleiași soarte”.

Izolarea nu mai este o amenințare îndepărtată și vagă. Pentru mulți, sunt planuri care se dărâmă, de la cele mai mici perspective la cele foarte mari. „Oprisem sonorul în timpul discursului președintelui, pentru a vorbi la telefon”, spune Lucie. „Vorbeam despre meniul pentru nunta mea, programată pentru 21 martie…”. Amandine se pregătea să petreacă șase luni în India. Și-a încheiat contractul de muncă, l-a reziliat pe cel de închiriere, totul era pregătit pentru o plecare programată pe 17 martie. „Am simțit o amețeală extraordinară. Nu mai vedeam nimic la orizont”.

Pe măsură ce lumea pare să se schimbe, ce să facem, ce să decidem? „A trebuit să iau o decizie rapidă și eram total confuz”, spune Louis. „Dar singurul lucru de care eram sigur era că puteam găsi refugiu la părinții mei. Pentru prietenii mei și pentru mine, aceasta a fost destinația evidentă”.

Același lucru este valabil și pentru Cécile, în vârstă de 24 de ani. Când a devenit brusc conștientă de capcana în care urma să pice, tânăra din Paris a aruncat niște haine și ceva de desenat într-un rucsac, a aruncat alimentele din frigider și a luat primul tren cu destinația Côtes-d ‘Armor. „Nu merg des acasă, la părinții mei. Dar am simțit nevoia să fiu cu familia. Și atunci aveam nevoie de a merge la țară, era o nevoie vitală ”.

Acasă, alături de prieteni, în compania soțului/soției, fiecare păstrează în memorie ultimele amintiri ale „vieții normale”. Un utilizator de internet spune că a păstrat pachețele de sos de la ultima vizită la McDonald’s împreună cu fiica sa… pe care încă le păstrează, drept suvenir. Să îi amintească de „zilele de dinainte”.